Telefon: +4.0722.556.897

b) Textele de lege relevante referitoare la cerințele ad validitatem în materie de contracte translative sau constitutive de drepturi reale cu privire la imobile înscrise în cartea funciară

15. Potrivit dispozițiilor art. 1244 C. civ. referitor la „forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară”, „în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile prin care se strămută sau constituie drepturi reale care urmează să fie înscrise în cartea funciară.

E. Pozițiile divergente ale doctrinei asupra problemei de drept supusă dezlegării prealabile

16. Asupra problemei dacă, în lumina textelor de lege mai sus evocate ale noului C. civ., promisiunea sinalagmatică care se referă la un bun imobil este condiționată sau nu ad validitatem de încheierea acesteia sub forma unui înscris autentic părerile sunt împărțite.

17. Astfel, într-o opinie, se consideră că forma autentică nu este o cerință ad validitatem a promisiunii de vânzare decât în cazul în care, în temeiul ei, partea care și-a îndeplinit obligațiile decurgând din aceasta, față de refuzul nejustificat al celeilalte părți de a consimți la autentificare, solicită instanței de judecată pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract vânzare[14]. Două sunt argumentele pe care se întemeiază acestă opinie. Primul argument este acela că din dispozițiile art. 1279 alin. (3) teza I C. civ. rezultă că pronunțarea hotărârii care să țină loc de contract de vânzare se poate face doar dacă „natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite”, dispoziții reluate și de art. 1669 alin. (1) C. civ., care condiționează pronunțarea hotărârii în discuție de faptul „dacă celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite”, „cerințe” sau „condiții” printre care, se susține, se regăsesc și acelea de formă. Al doilea argument este acela că dacă consimțământul la promisiune nu respectă forma cerută de lege ad validitatem pentru contractul la care ea se referă, practic, s-ar ajunge la eludarea dispozițiilor legale imperative care instituie acele cerințe.

18. În cea de a doua opinie se critică părerea de mai sus, susținându-se în esență că o „tendință jurisprudențială majoritară”[15] ar fi în sensul că, pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de vânzare, nu ar fi necesar ca promisiunea pe baza căreia se solicită acest lucru să fie încheiată în formă autentică. În argumentarea acestui punct de vedere se susține că, pe de o parte, „gramatical”, art. 1279 alin. (3) teza I și art. 1669 alin. (1) C. civ., când vorbesc despre „cerințele” sau „condițiile” de validitate, s-ar referi „la alte condiții decât consimțământul părților și forma autentică (s. a.) (spre exemplu, obiectul, respectarea unor eventuale drepturi de preempțiune și avize prealabile, cauza licită etc.”, iar, pe de altă parte, că textele de lege mai sus menționate s-ar referi la contractul de vânzare, iar nu la promisiune, care nu ar trebui să întrunească nicio cerință de formă[16].

F. Punctul nostru de vedere

19. În ceea ce ne privește, dintru început ne declarăm de acord cu prima opinie (supra nr. 17), cea de a doua opinie (supra nr. 18) fiind susceptibilă de mai multe și serioase critici.

20. Ceea ce este deosebit de important și trebuie să constituie punctul de plecare al analizei din speță este faptul că, în cazul promisiunii sinalagmatice de vânzare, consimțământul la încheierea promisiunii este cel care va sta și la baza încheierii vânzării.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 1279 alin. (1) C. civ., „promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate (s. n. – D. C.) acele clauze ale contractului promis (s. n. –D. C.), în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea.” Prin urmare, dacă este vorba despre o promisiune de vânzare a unui imobil, angajamentul trebuie să conțină clauze cu privire la imobilul la care se referă și la prețul acestuia, acestea fiind elementele esențiale ale vânzării în sensul dispozițiilor art. 1650 alin. (1) C. civ. Însă, deși acordul la încheierea promisiunii se referă chiar la elementele esențiale ale vânzării, caracteristica sa este faptul că părțile, prin voința lor, din diverse rațiuni, nu conferă acestuia efectele specifice vânzării (transferul proprietății), ci, în esență, își asumă reciproc obligația principală de a reitera în viitor același consimțământ cu privire la același bun și la același preț, numai în urma acestei reiterări luând naștere contractul de vânzare propriu-zis[17]. Or, dacă consimțământul la promisiune (care se referă la elementele esențiale ale vânzării) este cel care, prin reiterare, stă și la baza vânzării proiectate și asumate prin promisiune, este imperativ necesar ca, atunci când promisiunea are ca obiect vânzarea unui imobil, iar pentru acea vânzare legea (art. 1244 C. civ.) impune forma autentică ad validitatem, promisiunea însăși să fie supusă aceleiași forme de validitate pentru a produce efecte depline, adică, în caz de refuz, la cererea beneficiarului, instanța să poată pronunța o hotărâre judecătorească care să țină loc de vânzare. În acest sens, este elocventă și motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în decizia nr. 12/2015 într-un recurs în interesul legii, în cuprinsul căreia s-a reținut cu deplin temei că „pronunțând hotărârea, instanța nu încheie contractul în locul părților, ci verifică existența elementelor acestuia în înțelegerea acestora și numai în măsura în care acestea se regăsesc [în cuprinsul promisiunii – n. n., D. C.].”

21. Dacă promisiunea sinalagmatică care are ca obiect un imobil nu este încheiată în formă autentică, instanța de judecată nu poate pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic, deoarece la baza unei asemenea hotărâri, conform dispozițiilor art. 1279 alin. (3) teza I C. civ. și art. 1669 alin. (1) C. civ. nu poate sta decât o promisiune care a respectat cerințele impuse de lege ad validitatem vânzării. Într-adevăr, dacă promisiunea nu a fost încheiată în formă autentică, înseamnă că însuși consimțământul părților nu întrunește condițiile legii (art. 1244 C. civ.) pentru a putea produce efectele translative de proprietate. Instanța de judecată, așa cum am văzut (supra nr. 20), nu se poate substitui voinței părților, ea putând pronunța hotărârea care să țină loc de vânzare doar dacă, în urma verificărilor făcute în cadrul procedurii judiciare, constată că părțile și-au dat consimțământul în formă autentică la încheierea valabilă a promisiunii care are ca obiect un imobil, acesta fiind consimțământul fondator, din care se naște obligația reciprocă principală specifică promisiunii – aceea de a reitera același consimțământ ulterior și care doar el, fie reiterat de bunăvoie, fie impus pe cale judecătorească, poate duce la formarea vânzării și la transferul proprietății de la vânzător la cumpărător. Fără consimțământul fondator, adică fără acordul de voință al părților asupra elementelor esențiale ale vânzării realizat în fața notarului public, așadar cu respectarea formei instituite de lege ad validitatem – adică imperativ – nu se poate ajunge la impunerea vânzării prin hotărâre judecătorească.

23. În esență, din faptul că art. 1279 C. civ. prevede mai întâi la alin. (2) că „în caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese” și abia apoi prevede la alin. (3) teza I că „instanța poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract”, dar numai dacă „natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite”, se poate trage concluzia că, în caz de neexecutare, regula este aceea a acordării de daune-interese, iar condițiile pentru acesta sunt mai puțin restrictive, putând fi acordate chiar dacă promisiunea nu a fost încheiată în formă autentică, iar pronunțarea hotărârii care să țină loc de contract este abia excepția, care poate deveni funcțională și efectivă doar în condițiile mai restrictive, mai exigente prevăzute la alin. (3) teza I al textului de lege aici analizat.

24. Într-o opinie exprimată în literatura noastră de specialitate, s-a afirmat că, „chiar dacă manifestarea de voință a promitentului în sensul încheierii cu beneficiarul a aceluiași act [a contractului de vânzare – n. n., D. C.] lipsește (s. n. – D. C.), legea permite în mod expres suplinirea (s. n. – D. C.) ei tocmai prin hotărârea prin care instanța admite cererea beneficiarului, care are… natura juridică a unui act autentic. În consecință, deși lipsește, consimțământul concordant al promitentului este substituit în formă autentică. În urma substituirii manifestării de voință a uneia dintre părți, nu numai că se substituie acordul de voință, dar el se substituie în formă autentică (s. n. – D. C.)[18].” În această optică, așadar, forma promisiunii ar fi indiferentă, de vreme ce instanța de judecată ar fi în drept să „suplinească” consimțământul părții care refuză să respecte promisiunea, chiar dacă nu a fost încheiată în formă autentică. Aceasta întrucât „procedura judiciară asigură depline garanții de control al legalității și de ocrotire a consimțământului liber și neviciat al promitentului, garanții avute în vedere și de legiuitor prin supunerea vânzării promise la condiția formei autentice ad validitatem”[19].

25. Aceste susțineri sunt inacceptabile din punct de vedere juridic.

Într-adevăr, forma instituită de lege ad validitatem nu este o condiție distinctă, exterioară consimțământului, așa cum pare a considera autorul a cărui opinie o analizăm aici[20], ci, în cazul contractelor solemne, consimțământul însuși[21]. Potrivit dispozițiilor art. 1240 alin. (1) C. civ., „voința de a contracta (s. n. – D. C.) poate fi exprimată verbal sau în scris”, iar în cazul contractelor solemne această voință (consimțământul) trebuie să fie exprimată în forma impusă de lege ad validitatem [art. 1174 alin. (2) C. civ.]. Așa cum s-a subliniat în doctrină, în cazul contractelor solemne, forma (în cazul examinat, actul autentic) nu este nimic altceva decât „expresia voinței juridice”, o „modalitate solemnă de exteriorizare a consimțământului[22], fiind vorba așadar despre un element intrinsec contractului (acordului de voințe), nicidecum extrinsec[23]. Or, dacă, pe de o parte, în cazul contractelor solemne, consimțământul și forma sunt unul și același lucru, iar, pe de altă parte, una din condițiile „esențiale pentru validitatea unui contract” este și „consimțământul părților” [art. 1179 alin. (1) pct. 2 C. civ.], rezultă că printre „cerințele de validitate” la care se referă art. 1279 alin. (3) teza I C. civ. și pe care instanța judecătorească trebuie să o constate ca fiind îndeplinită pentru a pronunța hotărârea care „să țină loc de contract” trebuie să se regăsească și aceea a încheierii promisiunii în formă autentică.

În fine, la fel de inadecvată juridic este și ideea potrivit căreia forma consimțămțântului la încheierea promisiunii ar fi indiferentă, căci instanța, cu ocazia soluționării acțiunii prin care una dintre părți solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de vânzare, ar face „nu numai un control al legalității promisiunii și contractului promis”, ci ar verifica și „dacă, la data încheierii contractului de promisiune, promitentul a avut o reprezentare corectă și completă a efectelor manifestării sale de voință, făcând în felul acesta același oficiu pe care l-ar fi îndeplinit notarul public în procedura de autentificare de drept comun (s. n. – D. C.)”, iar dacă, în urma acestor „verificări”, ar rezulta „o falsă reprezentare a acestor efecte, instanța va respinge cererea pe motivul erorii determinante a promitentului, ce determină anularea contractului de promisiune, eroare pe care acesta o invocă cel puțin implicit, pe cale de excepție, prin refuzul de a consimți la contractul promis (!?) (s. n. – D. C.)”[24]. Este de natura evidenței faptul că verificarea de către instanță a faptului dacă „promitentul a avut o reprezentare corectă și completă a efectelor manifestării sale de voință” este un mit, căci în realitate nu se întâmplă acest lucru, pentru că instanța, pe de o parte, nu are niciun temei juridic care să îi permită o asemenea verificare – și încă pe calea unei fantasmagorice „excepții implicite” deduse din „refuzul de a consimți la contractul promis” -, iar, pe de altă parte, pentru că obiectul acțiunii în discuție nu este nicidecum vicierea/nevicierea consimțământului promitentului și anularea promisiunii (fără ca promitentul să fi solicitat acest lucru[25]), ci faptul dacă, în raport cu toate condițiile de validitate ale vânzării (capacitate, consimțământ/formă, obiect, cauză), sunt întrunite sau nu cerințele legii pentru a-l constrânge la respectarea angajamentului luat prin promisiune.

Nu în ultimul rând, se cuvine a fi subliniat faptul că în niciun caz nu se poate pune semnul egalității între „oficiul” făcut de notar cu ocazia autentificării unei promisiuni de vânzare și „oficiul” făcut de instanță post factum, după încheierea promisiunii care a stabilit condițiile esențiale ale vânzării, efectuat cu ocazia judecării cererii pentru pronunțarea hotărârii care să țină loc de vânzare. Pentru edificare, câteva referințe legislative găsim că sunt cât se poate de elocvente. Astfel, din dispozițiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială (republicată) rezultă că „actele juridice pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate numai (s. n. – D. C.) de notarii publici”. Există, așadar, o competență exclusivă a notarilor publici, care nu poate fi extinsă prin interpretare. Apoi, potrivit dispozițiilor art. 79 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, „notarul public este obligat să deslușească raporturile juridice dintre părți cu privire la actul juridic pe care vor să îl încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice (s. n. – D. C.).” În fine, protrivit art. 79 alin. (5) din Legea nr. 36/1995, „notarul public are obligația, în cazul persoanelor vârstnice, să le pună în vedere drepturile prevăzute la art. 30 din Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.” Toate aceste atribuții își au rostul de a fi exercitate înainte ca părțile să încheie promisiunea, nicidecum post factum, notarul public fiind obligat să informeze părțile exact și complet asupra elementelor menționate, lucru care s-ar dovedi cu totul inutil și superfluu după ce consimțământul la promisiune ar fi fost dat în pripă și fără o informare reală printr-un act sub semnătură privată, care ulterior să fie valorificat în justiție de partea interesată.

26. Faptul că, în cazul contractelor solemne, pentru a fi valabilă, promisiunea de contract trebuie să îndeplinească aceleași cerințe de formă ca și contractul promis este demonstrată de dispozițiile art. 1014 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „sub sancțiunea nulității absolute, promisiunea de donație este supusă formei autentice”, dar spre deosebire de contractele cu titlu oneros, ea nu dă dreptul beneficiarului decât la daune-interese, nu și la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de donație[26].

27. Dispozițiile art. 1279 alin. (3) teza a II-a C. civ. se cuvin și ele a fi analizate, întrucât pot aduce lămuriri suplimentare asupra problemei supuse analizei în prezenta lucrare.

Conform acestui text de lege, „prevederile prezentului alineat (adică cele referitoare la posibilitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract – n. n., D. C.) nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Textul de lege mai sus citat este relevant pentru analiza pe care o întreprindem, deoarece, în esență, contractele reale nu sunt altceva decât contracte solemne, în cazul cărora însă solemnitatea nu este aceea a încheierii actului într-o anumită formă (autentică sau sub semnătură privată), ci una specifică, constând în tradițiunea bunului, aceasta fiind „asimilată unei varietăți particulare de formă (s. n. – D. C.)[27] sau, altfel spus, tradițiunea „este în același timp faptul juridic care formează contractul și actul juridic care exprimă voința autorului său de a-l încheia[28].

Contractele reale, fiind, așadar, tot contracte pentru a căror naștere valabilă este necesară o solemnitate specială care este tradițiunea, rezultă că, fără aceasta, consimțământul chiar dat în formă autentică, nu poate duce la formarea valabilă a contractului. Așa cum s-a subliniat, forma solemnă, inclusiv tradițiunea în cazul contractelor reale, nu sunt susceptibile de echipolent, adică de înlocuire prin altceva[29]. În această lumină, dispozițiile art. 1279 alin. (3) teza a II-a C. civ. apar cât se poate de raționale: în cazul contractelor reale, consimțământul singur, chiar dat în formă autentică, fără tradițiune (solemnitate specială în cazul acestor contracte) nu îndreptățește instanța de judecată să dea o hotărâre care să țină loc de contract real în caz de refuz din partea promitentului, dând însă dreptul beneficiarului la daune-interese[30]. Or, așa fiind, se impune concluzia că și în cazul contractelor solemne, în lipsa formei autentice a promisiunii (consimțământului dat în fața notarului), instanța de judecată nu poate construi ea contractul pronunțând o hotărâre judecătorească care să țină loc de vânzare, putând acorda beneficiarului la cerere doar daune-interese în temeiul dispozițiilor art. 1279 alin. (2) C. civ.

28. În sprijinul ideii potrivit căreia promisiunea de contract solemn trebuie să îmbrace ad validitatem forma contractului promis pot fi aduse și argumente de drept comparat.

Astfel, Codul federal elvețian al obligațiilor prevede la art. 22 că „¹Obligația de a încheia o convenție viitoare poate fi asumată contractual. ²Dacă, în interesul părților, legea subordonează validitatea contractului unei anumite forme, aceasta se aplică de asemenea și promisiunii de a contracta.” Același Cod, după ce prevede la art. 316 alin. (1) că „vânzările imobiliare nu sunt valabile decât dacă sunt făcute prin act autentic”, vine și precizează la alin. (2) al aceluiași text de lege că „promisiunile de vânzare (…) nu sunt valabile decât dacă sunt făcute prin act autentic.”

La rândul său, C. civ. italian stipulează la art. 1351 că „contractul preliminar este nul dacă nu este făcut în forma prescrisă de lege pentru contractul definitiv.”

În dreptul francez și în dreptul german, fără a exista prevederi exprese în sensul de mai sus, doctrina și jurisprudența sunt și ele în sensul că promisiunea de contract solemn trebuie să îmbrace aceeași formă ca și contractul promis[31].

29. Un caz aparte este acela al C. civ. Québec.

NOTA! Acest site folosește cookies.

Continuarea navigarii inseamna acceptul. Learn more

I understand

Va multumim ca vizitati website-ul nostru. Speram ca veti fi incantati sa aflati mai multe despre Cabinet de Avocat Emil Tatu, precum si despre serviciile si produsele noastre.
Dorim sa va informam ca Cabinet de Avocat Emil Tatu este in curs de inregistrare ca si Operator de date cu caracter personal.

Prin aceasta “Politica de confidentialitate” ne angajam sa furnizam utilizatorilor informatii clare si complete despre datele pe care le colectam prin intermediul domeniului web www.avocatconstanta.com si despre modul in care aceste date sunt stocate si folosite de catre compania noastra, dar si de catre partenerii nostri (retele de publicitate). “Politica de confidentialitate” explica, de asemenea, modul in care utilizatorul poate gestiona preferintele legate de navigarea pe Internet si politica de cookies.
Cabinet de Avocat Emil Tatu respecta dreptul la intimitate al persoanelor care viziteaza site-ul nostru si comunica cu noi pe cale electronica. Am dezvoltat astfel aceasta “Politica de confidentialite” cu scopul de a va informa asupra modului in care www.avocatconstanta.com colecteaza, foloseste si proceseaza informatiile cu caracter personal.
Prin folosirea acestui site, sunteti de acord cu practicile descrise in aceasta “Politica de Confidentialitate”. Daca nu sunteti de acord cu aceasta politica de confidentialitate, va rugam sa nu utilizati acest site. Ne rezervam dreptul de a face modificari la aceasta politica de confidentialitate in orice moment. Orice modificari vor fi postate in aceasta politica de confidentialitate, iar modificarile se vor aplica pentru activitati si informatii colectate ulterior publicarii. Va incurajam sa revedeti periodic aceasta politica de confidentialitate pentru a va asigura ca sunteti informati cu privire la orice schimbari si la modul in care informatiile pot fi utilizate.
Informatii colectate de www.avocatconstanta.com
Pentru a realiza campanii publicitare mai apropiate de interesele dumneavoastra prin intermediul unor terte parti, in speta reteaua de publicitate Google, colectam o adresa IP, paginile web vizitate, data si ora la care au fost vizualizate, cat si interactiunea cu continutul de pe acest domeniu web, respectiv www.avocatconstanta.com. Tehnologiile folosite pentru a colecta aceste date sunt cookies.
Ce sunt cookie-urile?
Un “Internet Cookie” (termen cunoscut si ca “browser cookie” sau “HTTP cookie” sau pur si simplu“cookie”) este un fisier de mici dimensiuni, format din litere si numere, care va fi stocat pe computerul, terminalul mobil sau alte echipamente ale unui utilizator de pe care se acceseaza Internetul. Cookie-ul este instalat prin solicitarea emisa de către un web-server unui browser (ex: Internet Explorer, Chrome) si este complet “pasiv” (nu contine programe software, virusi sau spyware si nu poate accesa informatiile de pe hard-disk-ul utilizatorului). Un cookie este format din 2 parti: numele si continutul sau valoarea cookie-ului. Mai mult, durata de existenta a unui cookie este determinata; tehnic, doar webserverul care a trimis cookie-ul il poate accesa din nou in momentul in care un utilizator se intoarce pe website-ul asociat webserverului. Datorita cookie-urilor, site-ul retine, pe o perioada de timp, actiunile si preferintele dumneavoastra (login, limba, dimensiunea caracterelor si alte preferinte de afisare). Astfel nu mai trebuie sa le reintroduceti ori de cate ori reveniti la site sau navigati de pe o pagina pe alta.
Cum si de ce folosim cookie-uri?
Folosim cookies pentru a imbunatati utilizarea si functionalitatea site-urilor noastre si pentru a intelege mai bine modul in care vizitatorii utilizeaza aceste site-uri, precum si serviciile oferite de catre acestea. Stocarea de cookies pe calculatorul dumneavoastra ne ofera o modalitate usoara si convenabila pentru a personaliza sau a imbunatati experienta dumneavoastra pe site-urile noastre si pentru a face urmatoarea vizita mai placuta.
Cum pot opri cookie-urile?
Utilizatorii isi pot configura browserul sa respinga fisierele cookie. Dezactivarea si refuzul de a primi cookie-uri pot face anumite sectiuni sau pagini ale site-ului impracticabile sau dificil de vizitat si folosit. Mai multe informatii despre cookie-uri puteti gasi pe site-ul www.allaboutcookies.org sau http://www.youronlinechoices.com/ro.

Ce tipuri de Cookie-uri sunt folosite?
In urmatorul tabel gasiti clasificarea si descrierea Cookie-uri folosite pe site-ul www.avocatconstanta.com:

 

Utilizam aceste informatii descrise mai sus si pentru a personaliza mai bine tipul de publicitate pe care un utilizator l-ar putea vedea pe alte domenii web. De asemenea, colectam date anonime din cookies, in scopul de a identifica cat mai multe segmente de public, lucru care ii permite retelei de publicitate Google sa selectioneze cat mai relevant audienta online.
E-mail marketing
In urma rezervarilor pe care vizitatorii le fac pe site-ul nostru prin modulul de rezervari, dar si prin intermediul tuturor formularelor de pe site, www.avocatconstanta.com colecteaza adresele de email, insa le pastreaza confidentialitatea, cu scopul de a va trimite newslettere despre noutati si oferte, oferind in acelasi timp optiunea de dezabonare prin intermediul fiecarui newsletter. Va asiguram ca adresele de email folosite de dumneavoastra pe site nu vor fi instrainate catre terte parti.
Daca Cabinet de Avocat Emil Tatu a obţinut in mod direct adresa de posta electronica a unui client, cu ocazia vanzarii catre acesta a unui produs sau serviciu, in conformitate cu prevederile Legii nr. 677/2001, Cabinet de Avocat Emil Tatu poate utiliza adresa respectiva, in scopul efectuarii de comunicari comerciale referitoare la produse sau servicii similare, cu condiţia de a oferi in mod clar si expres clientilor posibilitatea de a se opune printr-un mijloc simplu si gratuit unei asemenea utilizari, atat la obtinerea adresei de posta electronica, cat si cu ocazia fiecarui mesaj, in cazul in care clientul nu s-a opus initial. Fiecare e-mail trimis de Cabinet de Avocat Emil Tatu va da de fiecare data posibilitatea de a refuza in orice moment continuarea primirii unor e-mail-uri cu subiect de marketing.
Pentru orice solicitare sau intrebare privind datele dumneavoastra cu caracter personal, va rugam sa ne contactati prin e-mail la emil.tatu@avocatconstanta.com, sau prin telefon la 0722.556.897.