Conform dispozițiilor exprese ale art. 1415 C. civ. Québec, „promisiunea de a încheia un contract nu este supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru acest contract”. Această prevedere legală ar putea fi adusă ca argument în sprijinul concepției – prezente în dreptul nostru – potrivit căreia pronunțarea hotărârii care să țină loc de contract s-ar putea face și pe baza unei promisiuni care nu este încheiată în formă autentică.

La o analiză mai atentă, însă, vom vedea că o asemenea idee nu poate fi acceptată. Într-adevăr, dacă în dreptul Québec promisiunea de contract solemn sau de contract real nu trebuie să întrunească condițiile cerute de lege ad validitatem pentru contractele la care ele se referă, nu mai puțin nerespectarea unor asemenea promisiuni nu poate fi în niciun caz urmată de pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract, ci doar de rezoluțiunea promisiunii și acordarea de daune-interese[32].

În dreptul nostru, în mod tradițional, se consideră că hotărârea judecătorească pronunțată pe baza unei promisiuni sinalagmatice de vânzare ar avea un caracter „constitutiv de drepturi”, fiind menită fie să „suplinească” cerința formei autentice (pe care promisiunea nu o îndeplinește)[33], fie să dea loc la „o conversiune a înscrisului sub semnătură privată în înscris autentic, având în vedere că abia din acest moment convenția căreia îi lipsea un element constitutiv (forma autentică) va produce efecte juridice”[34].

Atât ideea de „suplinire”, cât și ideea de „conversiune” ni se par a fi cu totul străine hotărârii judecătorești aici analizate, fiind de principiu că forma ad validitatem nu este susceptibilă de a fi ocolită în niciun fel, întrucât este imperativă[35].

Potrivit dispozițiilor art. 1712 C. civ. Québec, „lipsa încheierii titlului din partea promitentului vânzător sau din partea promitentului cumpărător conferă beneficiarului promisiunii dreptul de a obține o hotărâre judecătorească care să țină locul acestuia.”

Dispozițiile art. 1712 C. civ. Québec care par să permită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de vânzare sunt înșelătoare și nicidecum similare reglementărilor și interpretărilor din dreptul nostru. Într-adevăr, textul de lege menționat atât în comentariile oficiale[36], cât și în doctrină este prezentat sub denumirea de „l’action en passation de titre” (acțiune în încheierea titlului)[37], ideea fundamentală fiind aceea că ceea ce în dreptul Québec – guvernat de regula consensualismului chiar și în cazul în care obiectul vânzării este un bun imobil – este considerat a fi o „promisiune bilaterală” este un act juridic care are la bază o ofertă de vânzare urmată de o acceptare, acord de voință care, spre deosebire de dreptul nostru, nu dă naștere direct la vânzarea propriu-zisă, ci doar la o promisiune sinalagmatică, afară de cazul în care părțile nu convin că acea înțelegere este vânzarea însăși (art. 1396 C. civ. Québec), pe baza acestei înțelegeri urmând a se semna actul autentic care, ca în dreptul francez, este necesar pentru îndeplinirea formelor de publicitate (realizarea opozabilității față de terți)[38], astfel încât hotărârea judecătorească care, în temeiul dispozițiilor art. 1712 C. civ. Québec, ține loc de vânzare în caz de refuz al uneia din părți nu are la bază ideea de suplinire a consimțământului părții recalcitrante la încheierea vânzării, ci, practic, ca în dreptul francez, ideea constatării acordului de voințe producând efectele specifice vânzării doar de la pronunțarea ei[39]. Ceea ce trebuie însă subliniat și demonstrează faptul că în dreptul Québec consimțământul la promisiune este practic consimțământul la vânzare este faptul că hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 1712 C. civ. Quebec are efecte declarative[40], iar nu constitutive de drepturi, cum se consideră în dreptul nostru.

Prin urmare, dispozițiile art. 1415 și 1712 C. civ. Québec nu pot constitui argumente pentru susținerea opiniei potrivit căreia promisiunea de vânzare-cumpărare care are ca obiect un imobil ar putea fi „perfectată” prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de vânzare chiar dacă a fost încheiată sub forma unui act sub semnătură privată.

30. În concluzie, în opinia noastră, art. 1279 alin. (3) teza I C. civ. trebuie interpretat în sensul că, în vederea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de vânzare, forma autentică a promisiunii de vânzare-cumpărare a unui imobil este obligatorie.

[1] Cuvântul „teză”, printre altele, desemnează o „susținere; idee principală dezvoltată într-o scriere oarecare, într-o cuvântare” (F. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, Ed. Academiei, București, 1978, p. 1080), nicidecum propozițiile unei fraze care conturează și nuanțează o anumită idee dintr-un text de lege.
[2] D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Atelierele grafice Soccec & Co, București, 1925, t. VIII, partea a 2-a, p. 41-43; M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 632.
[3] Pentru dezvoltări asupra acestei evoluţii, a se vedea: D. Chirică, Consecinţele modificărilor legislative post-revoluţionare asupra circulaţiei imobilelor proprietate particulară, în „Dreptul” nr. 6/1991, p. 22 şi urm.; E. Chelaru, Circulația juridică a terenurilor, Ed. All Beck, București, 1999, p. 17 şi urm.
[4] Pentru o sinteză asupra acestor chestiuni, a se vedea M. Mureşan, Principiul forţei obligatorii a contractului, în A. Ionaşcu şi colab., „Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil roman”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 102 şi urm.
[5] Pentru o prezentare a condiţiilor care trebuiau întrunite pentru aceasta, a se vedea D. Chirică, Condiţiile admisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în „Dinamica relaţiilor sociale reglementate de lege oglindită în teoria şi practica dreptului”, coord. M. Mureşan, Centrul de ştiinţe sociale, Cluj-Napoca, 1988, p. 123 şi urm.
[6] Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 475/1959, în Culegere de decizii 1959, p. 109; G. Costi, Natura juridică a convenţiei de vânzare imobiliară sub formă privată, în „Revista română de drept” nr. 5/1967, p. 100; V. Pătulea, Notă la decizia civilă nr. 583/1969 a Trib. jud. Suceava, în „Revista română de drept” nr. 12/1971, p. 115-118.
[7] Trib. Suprem, s. civ., decizia nr. 496/1982, în Culegere de decizii 1982, p. 12-13; Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 777/1988, în „Revista română de drept” nr. 11/1988, p. 72.
[8] C. Bîrsan, Regimul juridic al bunurilor imobile, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 55.
[9] În acest sens, a se vedea V. Stoica, Fl. A. Baias, Executarea silită a contractelor de înstrăinare a imobilelor în condițiile abrogării art. 12 din decretul nr. 144/1958, „Dreptul” nr. 3/1992, p. 14 și urm.
[10] D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea și schimbul, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 205 și urm., nr. 253 și urm.
[11] F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Précis Dalloz, 9-e édition, Paris, 2005, p. 169-170, nr. 163; S. Hocquet-Berg, Le particularisme des promesses synallagmatiques de vente immobilière en droit local d’Alsace-Moselle, „Revue trimestrielle de droit civil ” nr. 4/2000, p. 783, nr. 3.
[12] În acest sens, a se vedea: J. Goicovici, Formalism substanţial şi libertate contractuală în dreptul privat contemporan, „Sudia Universitatis «Babeș-Bolyai». Series Iurisprudentia” nr. 2-4/2002 p. 122, nr. 20; N. Conachi, Cu privire la admisibilitatea pronunţării de către instanţa judecătorească a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de înstrăinare a unui teren, dacă există, în acest sens, o promisiune stabilită prin convenţia părţilor, în „Dreptul” nr. 1/2004, p. 67; I. Popa, Contractul de vânzare-cumpărare, Ed. Universul juridic, București, 2006, p. 179-181, nr. 3.2.4.4; ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1698/2003, Buletinul jurisprudenței – Bază de date, Ed. C. H. Beck; idem, dec. nr. 984/2008, www.scj.ro (jurisprudența) .
[13] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. II. Contractul, Ed. Universul juridic, București, 2009, p. 225 și urm., nr. 82 cu referințele acolo făcute.
[14] În acest sens, a se vedea: P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 285-286; Trib. Teleorman, dec. nr. 456/2013, cu Notă de V. Peligrad, C. V. Radu, în „Curierul judiciar” nr. 2/2015, p. 77; I.-F. Popa, Promisiunile unilaterale și bilaterale de contract. Promisiunile unilaterale și sinalagmatice de înstrăinare imobiliară, în „Revista română de drept privat” nr. 5/2013, p. 170.
[15] Afirmația este făcută fără a se cita nici măcar o hotărâre întemeiată pe dispozițiile noului C. civ. care ar ilustra această„ tendință ” și încă nu una oarecare, ci „majoritară”!
[16] În acest sens, a se vedea R. Dincă, Promisiunea de a vinde un teren agricol situat în extravilan, în „Revista română de drept privat” nr. 3/2015, p. 50 și urm., nr. 3.
[17] În acest sens, a se vedea: J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lecuyer, Traité de droit civil sous la direction de Jacques Ghestin. Les pincipaux contrats spéciaux, 3-e édition, LGDJ, Paris, 2008, p. 435, nr. 11521; B. Fages, Les obligations, 3-e étition, LGDJ, Paris, 2011, p. 73, nr. 56; D. Manguy, Contrats spéciaux, 9-e édition, Dalloz, Paris, 2014, p. 82, nr. 78; F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civil et commerciaux, 10-e édition, Dalloz, Paris, 2015, p. 96, nr. 82; D. Chirică, Condițiile de validitate și efectele promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare, în „Studia Universitatis «Babeș-Bolyai». Series Iurisprudentia” nr. 2/2001, p. 29, nr. 17; idem, Tratat de drept civil…, cit. supra, p. 176, nr. 200;. J. Goicovici, Formarea progresivă a contractului, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 42, nr. 26; I.-F. Popa, op. cit., p. 172.
[18] În acest sens, a se vedea R. Dincă, op. cit., p. 52.
[19] Ibidem, p. 53.
[20] În optica autorului a cărui opinie o analizăm aici, prevederea art. 1279 alin. (3) teza I C. civ. potrivit căreia instanța „poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, atunci când… cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite” are în vedere „două (s. n. – D. C.) dintre condițiile de validitate ale vânzării… consimțământul concordant și (s. a.) exprimarea lui în formă autentică” (R. Dincă, op. cit., p. 51).
[21] În doctrină s-a subliniat cu drept cuvât că „forma ad validitatem de expresie a voinței juridice nu este o simplă condiție adăugată consimțământului, ci chiar modalitatea sa de manifestare (s. n. – D. C.)” (P. Vasilescu, op. cit., p. 259).
[22] În acest sens, a se vedea: J. Goicovici, Formalism contractual…, cit. supra, p. 120; P. Vasilescu, op. cit., p. 379.
[23] În acest sens, a se vedea G. Chantepie, M. Latina, La réforme du droit des obligations, Dalloz, Paris, 2016, p. 376, nr. 455.
[24] R. Dincă, op. cit., p. 53, nr. 3.
[25] Din dispozițiile art. 192 alin. (1) C. pr. civ. rezultă în mod indubitabil că „pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată (s. n.).” Fără cerere principală sau reconvențională pe o anumită chestiune nu există învestire a instanței și deci nici posibilitate de pronunțare pe acea chestiune.
[26] Pentru detalii și pentru rațiunea acestei reglementări, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ed. C. H. Beck, București, 2014, p. 181-182, nr. 450, 451.
[27] G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 375, nr. 454.
În același sens, a se vedea și L. Pop, I.-F. Popa, S. Vidu, Tratat de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 79, nr. 48.
[28] J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, Traité de droit civil sous la direction de Jacques Ghestin. La formation du contrat. Tome 1. Le contrat – Consentement, 4-e édition, LGDJ, Paris, 2013, p.723, nr. 951.
[29] În acest sens, a se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 148, nr. 137.
[30] În acest sens, a se vedea : Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 2-e édition, Defrénois, Paris, 2005, p. 204, nr. 425; J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, op. cit., p. 725, nr. 953.
[31] În acest sens, a se vedea: A. Bénabent, Droit civil. Les contrats spéciaux civils et commerciaux, 8-e édition, Montchrestien, Paris, 2008, p. 71, nr. 41; P. Puig, Contrats spéciaux, 4-e édition, Dalloz, Paris, 2011, p. 156, nr. 290; M. Pedamon, Le contrat en droit allemand, LGDJ, Paris, 1993, p. 45.
[32] În acest sens, a se vedea D. Lluelles, B. Moore, Droit des obligations, 2-e édition, Les Éditions Themis, Montréal, 2012, p. 220-221, nr. 454 și 455, în special nota de subsol nr. 38.
[33] În acest sens, a se vedea: V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Volumul I. Teoria generală, Ed. Național, București. 1996, p. 298; Trib. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 1270R/2010, în A. G. Țambulea, Vânzarea. Hotărâri care țin loc de contract. Comentarii și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 86.
[34] A. Nicolae, Comentariu sub art. 434 NCPC, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I. – art. 1–526”, Ed. Universul juridic, București, 2013, p. 979-980, nr. 4.
[35] În acest sens, a se vedea J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, op. cit., p. 705, nr. 937.
[36] Comentariile Ministrului justiției la art. 1712 C. civ. Québec (J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté., 13-e édition, Wilson & Lafleur, Montréal, 2010, t. 2, p. 2426).
[37] D. Lluelles, B. Moore, op. cit., p. 231, nr. 482; J. Deslauriers, op. cit., p. 58, nr. 175
[38] J. Deslauriers, op. cit., p. 9, nr. 15.
[39] Ca o particularitate elocventă pentru concepția dreptului Québec este faptul că „promisiunea de vânzare însoțită de predarea și posesiunea actuală valorează vânzare” (art. 1710 C. civ. Québec). Cu alte cuvinte, executarea obligațiilor principale (predarea din partea vânzătorului și preluarea posesiunii lucrului vândut de către cumpărător) prezumă (relativ) încheierea vânzării propriu-zise și aceasta indiferent de natura bunului și fără niciun fel de formalitate, consimțământul la promisiune, în condițiile date, fiind suficient pentru aceasta.
În plus, în dreptul Québec, o condiție de admitere a acțiunii întemeiete pe dispozițiile art. 1712 este aceea ca un act conform promisiunii să fie deja preparat, semnat de reclamant și prezentat instanței, gata de a fi semnat de partea recalcitrantă (J. Deslauriers, op. cit., p. 59 și 64, nr. 178 și 195; D. Lluelles, B. Moore, op. cit., p. 233, nr. 483).
[40] În acest sens, a se vedea: jurisprudența citată de L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., t. 2, p. 2427, nr. 1712/12; J. Deslauriers, op. cit., p. 70, nr. 205.

Prof. univ. dr. Dan Chirică

Sursa: