În şedinţa din 8 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluţionat 4 recursuri în interesul legii, fiind pronunţata, printre altele, si urmatoarea solutie:

Prin Decizia nr. 8/2014, ÎCCJ a admis recursurile în interesul legii

formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, statuând că:

“În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii cu referire la art. 75 alin. 1 din acelaşi Cod, neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. 1 din Codul muncii republicat, respectiv cu durata cuprinsă în contractele colective sau individuale de muncă, dacă aceasta este mai favorabilă angajatului, atrage nulitatea absolută a măsurii de concediere şi a deciziei de concediere.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 76 lit. b din Codul muncii raportat la dispoziţiile art. 78 din acelaşi Cod, lipsa, din cuprinsul deciziei de concediere, a menţiunii privind durata preavizului acordat salariatului nu este sancţionată cu nulitatea deciziei şi a măsurii concedierii, atunci când angajatorul face dovada că i-a acordat salariatului preavizul cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. 1 din Codul muncii sau cu durata prevăzută în contractele colective sau individuale de muncă, în ipoteza în care aceasta este mai favorabilă angajatului”.

 

Cu alte cuvinte este absoluta obligatorie acordarea preavizului, insa prevederea duratei acestuia in cadrul deciziei de concediere, nu.